Îl cunosc pe David de câțiva ani. Un conducător de biserică smerit, sensibil, plin de blândețe și cu o inimă largă cât Pacificul. Fiecare cuvânt care-i iese din gură e măsurat cu grijă. Gândit. Și plin de dulceață. Am discutat un snop de subiecte împreună și nu l-am auzit niciodată cârtind, niciodată vorbind ceva de rău, niciodată nemulțumit (Chiar și-atunci când oamenii i-au întors spatele). Dar l-am văzut/auzit plângând la predici, la rugăciune, muncind la câmp… Rostind doar atât:„Domnu-i bun!”. Aș putea să scriu un tom întreg despre istoria acestui bărbat cu 11 copii (din care 7 încă necăsătoriți), alergător ca o furnică și o bunătate ca regele căruia îi poartă numele. Adică bunătate ca a lui Dumnezeu. Însă durerea mea este alta…

Zilele trecute lui David i-a ars casa!O explozie de la o centrală abia montată și flăcările i-au distrus agoniseala de-o viață. Dar nu doar…