ULTIMELE STIRI!

COVID-19: Ce ne-ar putea consola teribila frică de moarte?

Pe măsură ce crește numărul deceselor provocate de complicaţii ale infectării cu noul coronavirus, o faţetă latentă a panicii sociale devine tot mai greu de ignorat. Deși este singura certitudine pe care o avem cu toţii în comun, conștientizarea faptului că propriul sfârșit este o realitate care s-ar putea concretiza accelerat ne lasă pe mulţi în căutarea febrilă a unei consolări.

Ce poate consola gândul că, mai devreme sau mai târziu, noi împreună cu tot ce am iubit vreodată vom fi cel mult o amintire? Filosoful grec Epicur – al cărui crez era că rădăcina tuturor nevrozelor umane este frica de moarte – apela, în efortul lui de a potoli această frică, la argumentul simetriei, mai exact acela că starea noastră în moarte este similară stării noastre înainte de naștere. O idee preluată și de scriitorul Vladimir Nabokov, care spunea că, „deși cele două sunt gemene, omul, în general, se raportează mult mai calm la abisul prenatal decât la cel spre care se îndreaptă cu 4.500 de bătăi de inimă pe oră”.

Stoicii moderni se concentrează astăzi, asemenea anticului Epicur, pe asimilarea ideii că, acolo unde este moartea, noi nu mai suntem. Că nefiinţa compensează pentru cruda ei definiţie prin scutirea celui afectat de constatarea propriei stări. Morţii nu știu că sunt morţi. Iar cei vii, care știu că vor muri, sunt îndemnaţi să se bucure de existenţa prezentă, în toate formele și culorile ei, cu un elan amplificat de realizarea faptului că totul se va sfârși pentru noi într-o zi.

Psihiatrul existenţialist Irvin Yalom este unul dintre cei mai recenţi suporteri ai acestui îndemn. În cartea Privind soarele în faţă, Yalom milita pentru o viaţă deplină și fără regrete, pe care să o trăim nu la umbra ignoranţei cu privire la propria finitudine, ci înconjuraţi de cele mai preţioase valori ale noastre, care nu pot fi apreciate, spunea el, decât în lumina corectă a nepermanenţei lor.

Remediul pe care psihiatrul l-a inclus, ca un fir roșu, și în cartea Soluţia Shopenhauer nu poate satisface totuși nevoile emoţionale ale tuturor celor care se gândesc realist la propriul sfârșit. De pildă, pentru Albert Camus, faptul că viaţa se încheie prin moarte făcea ca tot ce poate trăi un om să fie, în cele din urmă, absurd. Iar dintre toate absurdităţile, aceea de a te lăsa absorbit de plăcerile vieţii ca să uiţi că ești muritor era cea mai absurdă. Camus nu s-a ridicat însă la înălţimea standardelor proprii, petrecerile puternic alcoolizate pe care le organiza împreună cu existenţialistul Jean-Paul Sartre și feminista Simone de Beauvoir rămânând legendare.

Obligaţia de a muri

Existenţialist și el, teologul Paul Tillich era convins că anxietatea pe care ne-o provoacă necesitatea (cu sensul de „obligaţie”) de a muri este, la fel ca bătaia inimii, mereu prezentă, chiar dacă nu o conștientizăm mereu. „Dramatica descriere a anxietăţii lui Iisus în faţa necesităţii de a muri confirmă caracterul universal al relaţiei dintre finitudine și anxietate.”[1]

În carantină, spaţiul devine autolimitat, știrbind din identitatea socială a persoanei, iar indivizii își pierd libertatea de a-și investi timpul în aproape orice activitate le poftește inima. De aceea, prin limitările ei, carantina e o aluzie la limitarea ultimă, la deces.

Teologul – despre care e bine să știm că unii contestă că s-ar putea numi creștin[2] – era convins că anxietatea cu privire la moarte îmbibă fiinţa umană în întregime; îi modelează sufletul, trupul și îi determină viaţa spirituală.

E interesant, în contextul carantinei impuse de pandemia cu noul coronavirus, că Tillich vedea frica noastră de moarte în strânsă legătură cu timpul și spaţiul. Raportat la dimensiunea timpului, moartea ar fi o trecere de partea negativă a temporalităţii. Raportat la spaţiu, moartea ar fi un refuz al nevoii înnăscute de a avea un loc în lume (atât fizic, cât și social). Tillich spunea că „a fi înseamnă a ocupa spaţiu”, iar „a nu avea un loc înseamnă a nu fi”.[3] În carantină, spaţiul devine autolimitat, știrbind din identitatea socială a persoanei, iar indivizii își pierd libertatea de a-și investi timpul în aproape orice activitate le poftește inima. De aceea, prin limitările ei, carantina e o aluzie la limitarea ultimă, la deces.

Șahist muribund

Mai aproape de inima omului ale cărui frici sunt insensibile la acrobaţiile abstracte ale filosofiei, pastorul prezbiterian Timothy Keller spunea că, în practică, pretenţia de a trăi mai cu sete prin conștientizarea faptului că vom muri cândva nu ţine. Să ne imaginăm – își invita el cititorii celui mai recent volum, On Death (Despre moarte) – că cineva a intrat peste tine în casă, te-a legat și te-a anunţat că te va ucide. Înainte de a te omorî, intrusul te întreabă, totuși, ce îţi place să faci, ce îţi aduce fericire. Tu îi spui că îţi place șahul, iar el îţi propune să jucaţi o partidă înainte să îţi ia viaţa. „Moartea inevitabilă ar distruge orice picătură de satisfacţie din acea partidă”[4], spune Keller.

Keller îl citează în susţinerea acestui protest pe antropologul cultural Ernest Becker, premiat cu un Pulitzer pentru volumul The Denial of Death (Negarea morţii), în care făcea câteva observaţii extrem de actuale.

Prima este aceea că frica de moarte este ceva exclusiv uman: „Animalele sunt, desigur, scutite de această contradicţie dureroasă fiindcă le lipsesc identitatea simbolică și conștienţa de sine care vine la pachet cu aceasta. (…) Cunoștinţa despre moarte este reflexivă și conceptuală, iar animalele sunt scutite de ea. Ele resimt [moartea ca pe] câteva minute de teamă, câteva secunde de agonie și apoi gata. Dar să trăiești o viaţă întreagă cu moartea bântuindu-ţi toate visurile și cele mai însorite zile – aceasta este cu totul altceva.”[5]

A doua observaţie este că societatea curentă, secularizată, are dificultăţi mult mai mari decât societăţile istorice de a-și găsi o semnificaţie în faţa morţii și că, tocmai pentru a acoperi vidul acesta de semnificaţie, societăţile actuale acordă o importanţă disproporţionată altor elemente: sexului, iubirii romantice, banilor, carierei, politicii și cauzelor sociale. „Oamenii încearcă”, rezuma Keller, „să obţină simţământul importanţei personale în faţa morţii fără să fie nevoie să recurgă la Dumnezeu și la religie.”[6]

Înlăturarea lui Dumnezeu

Friedrich Nietzsche a preconizat că societăţile occidentale vor renunţa să mai apeleze la Dumnezeu și a anunţat „moartea” Dumnezeului care judecă și găsește omenirea vinovată de păcat. Pentru filosoful german, această abandonare a lui Dumnezeu se prezenta drept o șansă uluitoare ca omenirea să își recapete inocenţa, prin ateism. Însă Nietzsche s-a înșelat, contesta istoricul Wilfred McClay într-un eseu care revela „persistenţa stranie a vinovăţiei”[7].

citeste mai mult: https://semneletimpului.ro/religie/teologie/viata-dupa-moarte/covid-19-ce-ne-ar-putea-consola-teribila-frica-de-moarte.html

Sustine – Doneaza. Dumnezeu te va rasplatii!

Sustine – Doneaza

Sustine – Doneaza

$1.00

Articole recente: LibrariaCT.ro

Sustine. Dumnezeu te va rasplati!

Sustine. Dumnezeu te va rasplati!

Sustine. Dumnezeu te va rasplati!

$5.00

Despre ADMIN (5499 de articole)
Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: