Reclame
ULTIMELE STIRI!

Mina Ianovici: POVESTE DE VIAŢĂ……

POVESTE DE VIAŢĂ……

„Viaţă şi Lumină” – vieţi, multe, foarte multe vieţi şi atâta lumină câtă a decis fiecare să aibă.

Orfelinatul – un loc pe care toţi s-au străduit să îl dezbrace de atributele unui orfelinat. Copiii care au trecut pe aici se împart în două categorii: cei care s-au îndreptat spre şansele vieţii şi cei care au ales capcanele ei. În general, nu au învăţat să îşi uimească profesorii, iar atunci când i-au uimit nu au făcut-o cu informaţiile lor şcolare. Dar au învăţat o meserie, s-au ţinut de ea, şi-au făcut o familie şi au căutat să aibă lucrurile banale, care pentru un motiv de neînţeles, lor păreau să le fie refuzate. Şi au reuşit. Alţii, însă……nu au reuşit. Toţi au avut şanse egale, dar şi capcane egale.

Mariana B are acum 35 de ani şi numai există nicio asemănare între ea şi copilul care în urmă cu 20 de ani s-a înverşunat să părasească fundaţia în căutarea fericirii, făcând exact invers decât a fost rugată, sfătuită, îndemnată, aproape obligată de angajaţii fundaţiei să facă. Şi aşa cum fac mereu cei de aici, când un copil pleacă „în căutarea libertăţii şi a fericirii” se tot duc după el ca să îl ajute să mai salveze din viaţa lui ce se poate salva. I-au închiriat o cameră într-o casă de pe aceeaşi stradă cu orfelinatul. Apoi, împreună cu Marius a început să se tot mute: la părinţii lui Marius, unde a fost rău, apoi la mama ei, unde săracia era prea mare, iar bătaia de la Marius… prea multă. Şi povestea de iubire „Noi doi împotriva tuturor” a devenit o poveste despre răutate, băutură, bătaie şi sărăcie cruntă.

Între timp a născut şi un copil. Apoi a urmat o altă fugă din locul căruia îi spunea acasă. Un copil – cu un copil – pleca în lume, fugea de nenorocirile trăite cu Marius. Şi cum există în viaţă greşeli din care e mai greu să te smulgi, în fuga asta a dat de alt „prinţ salvator”: N M Alexandru. De data asta s-a căsătorit „cu acte”. Dar în ţară nu aveau din ce trăi şi au plecat în Spania. Acolo bătăi, scandaluri „fără acte”, sau nu chiar. Pentru că el a bătut-o atât de tare încât a băgat-o în comă. A intervenit poliţia, care a făcut acte, i-au arestat şi a făcut ceva închisoare. Mai ales că a bătut-o şi pe poliţista care a intervenit. Dar nu a stat mult la închisoare, pentru că Mariana şi-a retras plângerea. Avea împreună cu el o fetiţă. Şi după arestarea lui Alexandru amândouă erau muritoare de foame, iar foamea creşte rezistenţa la bătaie. Puţinii bani din casă erau câştigaţi de el. Lucra la o fermă unde făcea absolut toate treburile. Înţelegând cum e viaţa ei, Mariana ar fi vrut să rămână cu el, acolo, la fermă şi să rabde bătăile, dar nu s-a putut,” că el nu a mai vrut-o, a adus-o pe alta acasă”, iar pe ea „a convins-o” să plece. I-a lăsat fetiţa lui, pentru că ea nu avea chiar nimic, iar el avea totuşi ceva. S-a întors în România. S-a angajat la o fabrică de mezeluri, care a dat faliment. Şi-a căutat de lucru în altă parte, s-a angajat la o firmă de salubritate, care a dat şi ea faliment. Aproape că te bucuri că nu s-a mai angajat în altă parte, că şi aşa sunt destule falimente în România.

Până la urmă, în toată viaţa asta tumultoasă s-a ales cu patru copii: unul în Spania, unul la un orfelinat din Călăraşi şi doi la Viaţă şi Lumină. Fundaţia şi-a deschis porţile pentru cei doi copii, cum a făcut-o şi pentru mama lor, în urmă cu mulţi ani.

Am întrebat-o care este principalul ei sentiment. Mi-a spus că cel de regret. Mă uitam la ea şi aveam iluzia că văd regretul în stare pură, un regret total. Regretul că a dat cu piciorul şanselor, regretul că nu s-a ţinut de şcoală, că a ales ce a ales. Vedeam pe faţa ei sentimentul acela difuz de durere care nu mai pleacă. Parcă îi intrase în piele, în carne.

Când era în fundaţie era sfătuită să facă o şcoală, să devină coafeză. Atunci nu a vrut. Iar acum „coafeza” este pentru ea ce este regina Angliei pentru noi: sus, departe, de neatins. Am întrebat-o ce ar face dacă ar putea da timpul înapoi. A preferat să îmi spună ce nu ar face. Nu ar face nimic din ce a facut, nu ar alege nimic din ce a ales, i-ar asculta pe cei din fundaţie şi s-ar face… coafeză.

Acum ceva vreme aş fi considerat că a înţeles prea târziu, pentru că şi-a stricat viaţa şi nu mai poate repara multe. Acum cred că e foarte important să ne învăţăm lecţiile în viaţă, să înţelegem, să ne transformăm cât timp trăim, să nu ne fim suficienţi nouă înşine. Să reparăm cât putem, să ne acceptăm existenţa, greşelile. Să ne căutăm pacea în mijlocul lucrurilor, oamenilor, întâmplărilor şi să ne detaşăm de noi înşine. Să fim decenţi.

Pentru unele lucruri e prea târtiu. Pentru altele , nu. Pentru fiecare viaţa întinde o masă, mai bună sau mai proastă. Omul nu poate decât să întindă şi el mâna spre ce e înaintea lui, alegând dintre mai multe sau mai puţine.

Acestea au fost câteva cuvinte despre Mariana, despre un destin, o viaţă legata de Viaţă şi Lumină.

Închei cu un gând al lui Adrian Păunescu: Niciodată să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Mina Ianovici

https://www.facebook.com/florinianovici/posts/1712676772131710

Reclame

Articole recente: LibrariaCT.ro

Despre ADMIN (3000 de articole)
Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: