Anunțuri
ULTIMELE STIRI!

GHIȚĂ IGNAT: TREI MAME…TREI COPII!

Intr-un sat oarecare, trei femei au ieșit după apă. În apropierea fântânii era un bătrân cu animalul său, el stătea atent și asculta cuvintele celor trei femei, care nu mai conteneau să-și laude copiii. „Fiul meu este un așa bun sportiv, are calități extraordinare, îi lasă în urmă pe toți cei de seama sa” – zise prima femeie. „Fiul meu” zise a doua „cântă așa frumos, ca o privighetoare, a fost deja cooptat în corul școlii și al bisericii”. „Ce zici de fiul tău? Nu-l lauzi cu nimic?” zic primele două femei către cea de-a treia. „Fiul meu nu se deosebește cu nimic de ceilalți, nu l-aș putea lăuda pentru ceva anume. El nu este decât un băiat obișnuit ca toți ceilalți.” După ce au umplut gălețile, femeile au plecat către casă, bătrânul se ținea în urma lor cu animalul său, pe care îl purta în lanț. Gălețile cu apă fiind grele, femeile făceau din loc în loc câte o pauză. Deodată apăru copiii în întâmpinarea mamelor. Primul făcu o săritură, apoi o roată, un flic-flac, apoi merse câțiva metri în mâini… mama lui a zis: „ce sportiv are mama, mare campion vei ajunge” și l-a sărutat pe creștet. Al doilea începu să cânte o melodie atât de frumos, încât a ieșit lumea pe la porți să-l asculte cum cânta precum o privighetoare; mama sa l-a lăudat grozav, iar vecinii l-au aplaudat. Al treilea veni repede la mama sa, i-a sărutat obrajii, i-a luat găleata grea cu apă din mână, apoi a plecat înaintea ei spre casă. Atunci femeile îl întrebară pe bătrân: „ce zici despre fiii noștri?” „Unde sunt fiii voștri?” întrebă bătrânul. „Eu văd numai un singur fiu”, făcând desigur referire la cel care se îndepărta cu găleata cu apă.
La 14 ani am plecat de acasă, fiind chemat să fac parte din Lotul Național de Lupte al României, începând de atunci am tot fost pe drumuri, ani la rând am umblat prin multe țări și vă spun că nu m-aș fi oprit dacă n-ar fi început problemele cu legea în Romania, acum câțiva ani. Am fost forțat să nu părăsesc Romania pentru aproape 4 ani de un judecător care a hotărât asta, iar eu a trebuit să mă supun acelei hotărâri. Atunci a fost îngrozitor, am pierdut competiții importante, precum Campionatul Mondial de Sambo din Japonia și multe altele.
Astăzi mă uit la acei aproape 4 ani, în care am fost forțat să stau acasă, cu multă mulțumire și ca la o mare binecuvântare. De ce? A fost un timp binecuvântat pe care l-am putut petrece alături de cei dragi ai mei, în mod special alături de mama și tata, doi oameni cumsecade și grozav de onești, care au muncit pe brânci și s-au sacrificat mult pentru ca eu și frații mei să putem avea o copilărie cât mai bună. Referitor la acei ani, în care am fost forțat să stau acasă, m-am gândit cât de bun e Dumnezeu, care mi-a dat șansa să stau lângă ai mei, șansa pe care eu nu mi-aș fi dat-o.
Îi iubesc mult pe ai mei și îi respect la fel de mult și mă rog pentru ei zilnic, ca Dumnezeu să-i binecuvânteze pe amândoi cu viața veșnică. Dacă aș spune că le-am pricinuit doar bucurii aș minți grosolan, le-am adus bucurii ce-i drept și nu puține, dar i-am și supărat peste măsură. Le-am făcut multe necazuri cu încăpățânarea, atitudinea și deciziile mele greșite din trecut. Acești doi oameni ar fi meritat doar bucurie din partea mea, însă așa cum am mai zis sau scris le-am pricinuit și supărări.
Am citit această povestioară, după care m-am gândit „de câte ori am fost cel bun la sport și de câte ori cel care s-a grăbit să ia găleata grea cu apă?” sau „nu ar fi fost înțelept să fiu și una și alta?” Cu siguranță ar fi fost înțelept însă mă tem că ani la rând m-am mulțumit doar bun la sport și atât.
Mă gândesc că cei mai tineri dintre noi suntem majoritatea plecați de lângă părinții noștri, umblăm în lume în lung și-n lat, crezând că banii noștri îi vor bucura pe părinți destul încât să nu simtă lipsa noastră. Acest gând este fals, acum că sunt tată mă gândesc cât de mult îmi doresc să fiu lângă pruncii mei, cât de mult tânjesc să-i văd, să stau cu ei… cred că același gând îi însuflețește și pe ai noștri părinți, chiar dacă suntem oameni mari acum pentru ei rămânem copilașii lor.
Îmi aduc aminte că atunci când aducem câte o medalie acasă ai mei erau tare bucuroși, dar realizez acum că bucuria nu era pentru bucata de metal care îmi atârna la gât, ci pentru că eu mă întorsesem sănătos acasă. Cred că nu de banii noștri sau de performanțele noastre (indiferent în ce domeniu activăm) au nevoie ai noștri părinți, ci de noi, fii și fiicele lor, care să le iasă înainte și să le ia găleata cu apă din mână.
Știu că Domnul Iisus mă va binecuvânta într-o zi să pot fi din nou cu toți cei dragi ai mei și mă rog ca El să-i țină sănătoși, să pot fi pentru părinții mei sprijinul și bucuria pe care știu ce e și-o doresc să fiu.
Vă îndemn să ieșiți înaintea alor voștri, indiferent ce faceți sau cu ce vă ocupați, cât de mult sau puțin câștigați, ieșiți înaintea lor cât încă sunt cu voi.
Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți: părinți, copii, frați, surori.

Vă salut cu multă apreciere pe toți care vă faceți timp să mai aruncați un ochi pe blog să vedeți ce mai zic… până la o următoare scrisoare rămâneți sănătoși.
Anunțuri

Articole recente: Pe urmele Lui

Despre ADMIN (1994 de articole)
Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: