Anunțuri
ULTIMELE STIRI!

Fericirea… – Vladimir Pustan

SurprizeO dimineaţă ploioasă de toamnă… O ploaie rece ce-ţi învineţea degetele pe mânerul umbrelei, îţi albea degetele de la picioare când pătrundea în pantofi, îţi roşea nasul de la tamburina acvatică. O ploaie ce îndemna la sinucidere, la planuri mârşave, la divorţ. Unul dintre chelnerii de la Cafeneaua Riche privea toate acestea pe geam, fără să se hotărască să meargă la singurul client din cafenea, un bătrânel cu impermeabil uzat, murat din cap până în picioare. Făcuse deja o baltă sub masa lui, mai trebuiau broaşte să înveselească


atmosfera. Adunându-şi picioarele şi inima, chelnerul se îndreptă spre bucata aceea de carne tremurândă ce-şi mototolea şapca tovărăşească în mâini şi-l întrebă plictisit: „Ce doriţi, domnule?” Răspunsul veni repede, ca focul peste Sodoma, încălzind încăperea „Doresc să am o dorinţă”. Va fi o altă zi când, chiar în lipsa ploii, n-o să mai doreşti nimic, când ceea ce ai sau ţi-ai dorit până atunci te apasă ca o piatră de moară pe piept. Ziua în care să doreşti să nu mai doreşti nimic. Dar aceea va fi o altă zi…

Rabinii evrei aveau reţete de-a gata pentru fericire, care constau în fixarea unor ţinte care, odată ajunse, aduceau automat fericirea şi prosperitatea sufletului. Ultima clasificare spunea că pentru a fi fericit îţi trebuie trei lucruri: pe cineva de iubit, ceva de făcut, ceva de sperat. Evreii care vindeau aţă, petrol şi nasturi au plantat lucrurile acestea în mintea românilor şi astfel, iubind-o pe Maria, săpând o fântână şi sperând că se va majora pensia, intrăm într‑o nirvană autohtonă din care nu ne mai scoate decât doctorul, când ne anunţă că a mai rămas puţin.
Oare există fericire pe pământul acesta sau ea se găseşte numai după ce-ai trecut valea umbrei morţii? Are dreptate Solon când zice către Cresus că omul, până nu moare, nu poate fi numit fericit sau prea fericit? Va trebui să gustăm nefericirea morţii („vai, câtă trudă şi durere are sufletul când se desparte de trup”) ca dincolo de uşa de fum să ajungem pe insula unei fericiri nestricăcioase?
Filosofii nu s-au grăbit să vină cu răspunsuri. După eşecul căutării de elixire şi poţiuni gen „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, după eşecul fabricării aurului pe cale alchimică din orice rugină de fier, după ratarea găsirii pietrei filosofale, au dat răspunsuri ambigue sau n-au mai zis nimic. Oricum îi putem suspecta că s-au gândit la fericire ca fiind lipsa îmbătrânirii şi a morţii, aur berechet în pungă şi înţelepciune cât cuprinde şi asta-i fericirea deloc deosebită de cea a rabinilor evrei.

Kierkegaard spunea diplomat că „trebuie ca fericirea să fi trecut pentru a avea dreptul să spunem că a existat.” Kierkegaard e filosof şmecher care defineşte fericirea prin lipsa nefericirii, dar aceasta nu-i o definiţie valabilă atâta vreme cât nu ne spune nici ce-i nefericirea ca să putem stoarce nişte concluzii pertinente. Un om care nu e rău, nu este absolut
bun, poate fi doar paralizat şi asta-i altă treabă. Un filosof spaniol insinua că putem ajunge fericiţi în momentul triumfului inteligenţei personale, iar reciproca ar fi că proştii sunt nefericiţi in corpore, dar nu toţi filosofii sunt de acord cu el.
Înţeleptul Solomon spunea că cine ştie multe are şi multe dureri, or acestea nu sunt fericiri, doar dacă eşti masochist. Rămâne deschisă discuţia la nivel de teorie pentru că practica o infirmă de tot. Un număr prea mare de oameni inteligenţi ce s-au sinucis faţă de un număr prea mare de proşti care trăiesc bine, mulţumesc de întrebare, fără să se
sinchisească de problemele filosofice ale fericirii.

Dacă zicem că suntem fericiţi ar trebui să spunem lucrul acesta şi feţelor noastre care arată ca cea a lui Sinan Paşa după ce s‑a izbit cu dinţii de podul de la Călugăreni. Posăceala interioară e vizibilă în exterior prin chipuri de cavaleri ale tristelor figuri, cu ochi oblici ca la Ghenghis‑han, cu frunţi brăzdate ca Marele Canion american.
Biserica n-a făcut eforturi să rezolve problema aceasta, lăsând hămăleala pe umerii filosofilor, care am văzut ce-au făcut cu ea. Imaginea prezentată lumii de Biserică a fost de departe cea mai optimistă.

Astfel, vorba unui teolog rus, Dumnezeu a dat cu bucurie zece porunci negative pentru că El este duşmanul fericirii noastre. Dumnezeu reprezintă tot ceea ce nu avem dreptul să facem. Un sfert din Scriptură cuprinde numai pedepsele pe care o să le primim dacă nu ascultăm, un sfert sunt legi, iar cealaltă jumătate de Scriptură nu face decât să zugrăvească cât de ticăloşi putem fi. Dumnezeu şade în locuri întunecoase unde ard lumânări, unde vezi femei ponosite şi auzi interdicţiile iezuiţilor împreună cu fragmente din Fericirile de pe Munte. Cam atât poate face Biserica pentru fericirea noastră.

Dacă nici în filosofie, nici în teologie nu găsim strop de fericire, probabil că trebuie s-o căutăm în trupurile noastre palpitând de dorinţe pe care trebuie să le satisfacem. Ca să ne deosebim de animale, trebuie să controlăm focul şi să credem în ce-a zis Spinoza: „salvarea noastră e să facem ca pasiunile să devină raţionale”. Acum vedeţi de ce l-a iubit atât Freud pe Spinoza? Dar dacă Spinoza are dreptate, un adevăr trebuie să fie unanim valabil şi atunci ce te faci cu bătrânul din Cafeneaua Riche care dorea să aibă o dorinţă? Unde eşti, doctor Freud, să dezlegi blestemul alergatului în jurul cozii?

Nu toate răspunsurile trebuie căutate pe drumul dintre uter şi creier şi nu poţi condamna la fericire numai oamenii până în 45 de ani, pe ceilalţi trimiţându-i la azil.

Stilul nostru cultural e „Fii frumos şi trist” şi asta e o ultimă veste proastă. Nici filosofia, nici materialismul, nici hedonismul, nici Biserica, probabil că mai rămânea cultura, dar iată că ea ne obligă la tristeţe, la morgă, la costume negre, ţepene, de cioclu. Frumoşi şi trişti suntem chiar fără să fim oameni de cultură.

Personal, am ajuns la concluzia că fericirea este un medicament pe care fiecare şi-l administrează fără prescripţia cuiva avizat în materie. Pentru mine fericirea înseamnă o atentă selecţie a amintirilor, nelăsând să trăiască decât cele frumoase.

Când armata unională a ajuns într-o localitate din Kentucky, la generalul Lee a venit o femeie plânsă care i-a arătat ce făcuseră vrăjmaşii cu un stejar pe care îl avea, în faţa casei, de sute de ani. Fusese o frumuseţe de copac şi acum zăcea umilit de o lovitură de tun cu doar jumătate de coroană întreagă. Răspunsul a venit sec: „Taie-l şi uită-l, stimată doamnă!” şi bravul general i-a întors cu respect spatele şi-a plecat.

Nefericirea e sigură când dai voie circumstanţelor negative, amintirilor cioturoase, atitudinilor meschine să pună stăpânire pe viaţa ta.

Învaţă să trăieşti din ceea ce spunea Michelangelo că trăieşte: „Eu trăiesc din ce alţii mor”. Învaţă că poţi deveni fericit când îţi dai seama că mâna de ajutor de care ai nevoie se află la capătul braţului tău. Oamenii fericiţi fac istorie, iar nefericiţii suportă istoria făcută de aceştia. Fă istorie chiar dacă o faci pe strada ta şi hotărăşte-te să nu mori înainte ca trupul să-ţi moară.

V l a d i m i r _ P u s t a n

http://www.ciresarii.ro/

Anunțuri
Despre ADMIN (1667 de articole)
Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: